Lemmy, the legend continues…

Luni, 28 decembrie 2015, omul care m-a salvat prin muzica lui, atunci când eram pe marginea prăpastiei, a trecut în neființă.

Într-o zi, am să duc la bun sfârșit planul de a-mi face tatuajul pe care ți l-am promis🙂

Born to lose. Live to win.

Lemmy, ai fost, ești și vei rămâne eroul meu!

Lasă un comentariu

Filed under Muzici

2015 – anul țepelor și-al morților

2015Dacă în prima cugetare de pe acest blog spuneam că încă mai am putere să lupt pentru o cauză pierdută, iată că retrospectiva sfârșitului de an vine să-mi secătuiască și ultima picătură de energie în acest scop.

De ce spun asta:

– începutul lui 2015 mi-a făcut „cadou” o gaură în buget însumând vreo două salarii. Adică două luni muncite întru mărirea mogulului cu păr alb și sprâncene negre. Un fleac, ar spune unii colegi din breasla asta blestemată. Sunt ziariști care își văd salariul doar de două ori pe an. Așadar, eu mă pot considera norocoasă, nu? Ei bine, nu. Nu-s nici pe departe norocoasă, căci jumătatea cu care îmi împart amarul este, previzibil ori nu, tot un truditor într-ale cuvintelor scrise, plătite când i se face milă patronului (de Paște și Crăciun). În cazul ăsta, unde-s doi oameni în căcat, logic, puterea nu crește și nici nu va mirosi a lăcrămioare.

– cu buzunarele elefant și cu psihicul la pământ, am luat decizia să perseverez în prostie și să cred că meseria asta chiar are un rost. A avut un rost fix trei zile, până când și-a intrat în rol secta SEO, un fel de Ceaușescu la butoane, care dictează jurnaliștilor (n.a. – persoane care rareori ajungeau în redacție, pentru că erau pe teren, documentându-se pentru propriile subiecte) ce e și ce nu e interesant pentru cititori. Am tăcut și-am înghițit căci, deh, nu faci nazuri când știi că administratorul ți-a strecurat în poștă o coală A4, pe care e scris, cu litere de-o șchioapă, „Plătiți restanța sau vă acționăm în instanță!”. Am continuat, așadar, să lopătez căcat la mogul (altul) vreo 3 luni: program de 10 ore, 3 ore pe drum, norme, titluri agramate, intertitluri repetate obsesiv, multe chiștoace și nopți chinuite. Când credeam că nu mai are rost să mă trezesc și să compostez două călătorii de tramvai și una de metrou, a venit, pe neașteptate, Speranța – nenorocita care mi-a creat iluzia că pot schimba ceva. N-am avut parte niciodată, în cei cinci ani de presă, de atâtea emoții, libertate și determinare să scot la iveală o escrocherie. Am stat două zile și două nopți (în weekendul liber, desigur) să pun cap la cap declarații și informații strânse în două săptămâni obișnuite de lucru (norme, SEO & shit). Am dat Shut Down doar în momentul în care am fost convinsă că ceea ce am scris este 100% adevărat si verificabil. A fost prima si ultima dată când m-am simțit cu adevărat jurnalist. Desigur, Speranța a fost nimicită de o tută cu impresii de șefuță, profund îndoctrinată cu religie și orientată mai degrabă înspre bunăstarea pupaților în fund decât întru informarea corectă a oamenilor naivi. Și-atunci mi-am dat seama că munca mea nu e dorită. Am plecat. Nu avea rost să mă complac în siguranța unui salariu decent, cu riscul de a-mi fute și ultimii neuroni rămași intacți.

– cu o depresie mai ceva decât China și cu eugenii la mic dejun, prânz și cină, am ales, după vreo două luni, să refuz un job care părea OK în favoarea unei oferte din partea unui cunoscut. Am crezut că, gata, ghinionul mă lasă dracu’ și mai ia și pe altcineva în primire. Ce poate să meargă rău? Totul. Nu cred că greșesc dacă spun că toți ați avut parte, la un moment dat, de niște oameni care vorbesc din  cărți de-alea motivaționale, hai să facem, hai să dregem, dă tot ce ai mai bun, depășește-ți limitele, dar când e vorba de pus osu’ la treabă…ați rămas singuri cuc. Și dăi, strofoacă-te, scrie, rescrie. O fi bine, o fi rău? Dracu’ știe, că vorbitorii ăia din cărți nici măcar nu se deranjează să-ți spună, sunt prea „ocupați”. Și când își găsesc timp e prea târziu. Deznodământul nu poate fi decât: „Ești prost de bubui, nu avem nevoie de tine, vrem un sclav perfect, care să nu pună întrebări și să-și facă treaba impecabil. A, și nici nu te plătim cât am vorbit că, deh, nu te-ai ridicat la înălțimea așteptărilor.” Wunderbar, este?

– pentru că tot prostu’ e pățit, zic hai să-mi încerc norocul la un mogul mai spălat. Aparent se face treaba ca la carte, decent, fără chiloțăraie. Da’ de unde, afară-i vopsit gardul, înăuntru-i leopardul! Să mă explic. Merg la interviul cu pricina, toate-s bune și frumoase, primesc OK-ul încurajator și telefonul care mă anunță că „săptămâna viitoare ne vom ocupa de formalitați și hârțogăraie, astfel încât să ne apucăm de treabă cât mai rapid”, deci, bingo, pun mâna, în sfârșit, pe un job care mă va scuti de platitudinile și țepele experimentate anterior. N-ai să vezi! „Săptămâna” s-a lungit la două luni, la sfârșitul cărora am aflat că alți sărmani ziariști fuseseră în cărți de la bun început. ”Aia e!”, îmi zic, „încă două luni de întreținere restanță.” Mă consolez cu gândul că măcar oamenii ăia nu se vor trezi în stradă.

E, și iată-mă la sfârșit de an, cu un job de căcat, execrabil plătit, dar mai puțin solicitant. Iar cu asta am pus punct meseriei de jurnalist. Și de-or mai apărea ocazii, îmi voi aminti de celebra vorbă: „Cine s-a fript cu ciorbă suflă și-n iaurt!”

Adăugați celor spuse mai sus > 60 de morți, printre care se numără prieteni și cunoscuți.

Așadar, 2015, go fuck yourself!

 

 

 

Lasă un comentariu

Filed under Presă

Jurnalismul, între prostie și sărăcie

presaAm intrat în lumea tastelor bătute frenetic de teama deadline-urilor în urmă cu aproape 5 ani. Pe ușa din față, cu un CV aproape gol. Fără studii în domeniu, fără pile, dar cu o poftă teribilă de a schimba, de a crește, de a aduce în prim plan calitatea, nu cantitatea.

Am reușit. Cu mici stângăcii iertate și reparate ulterior, cu nopți pierdute în scrumiere negolite și păr albit înainte de vreme, scopul meu a fost atins.

Dar la ce bun? Oamenii citesc maximum 5 minute și uită în următoarele 5 secunde. E bine totuși că în alea 5 minute au fost ai mei. Îmi înec amarul cu o altă noapte pierdută în fața monitorului. Poate de data asta voi veni cu ceva mai bun pentru ei.

Efortul meu este în zadar, totuși,  pentru cei care conduc instituțiile de presă. Scopul lor este profitul. Or, profitul se traduce în bani. Banii nu se câștigă din conținut, ci din publicitate, în mintea lor îngustă. Aici intervine eroarea de logică. Publicitatea este stimulată de numărul de cititori. Care citesc, dacă au ce și dacă informațiile pe care le oferi sunt utile și aplicabile în viața reală.

Ce-ar fi acest blog dacă nu ar avea conținut? O pagină albă. Ar stârni ea interesul? Nicidecum.

Cândva, să fii jurnalist însemna să faci parte dintr-o elită. Așa mi-a spus cineva care încă visează la o presă curată. Acum, să fii jurnalist înseamnă să fii ultimul om.

Presa își pierde valorile de bază. Tânărul jurnalist nu mai are de la cine învăța. El devine un robot, un scriitor de „servite”, un google-translator care uită de gramatică în favoarea SEO, cel care visează cifre de trafic cu 3 de 0, cel care nu mai interacționează decât cu tastele sleite de degetele chircite, care nu mai au „privilegiul” de a primi ceea ce li se cuvine – un salariu mediu pe economie.

Totuși, continui să lupt pentru o cauză aparent pierdută.

Lasă un comentariu

Filed under Presă